01
Apr

Doctorii ne salvează, birocrația ne ucide


Am fost azi și m-am operat, ceea ce nu e așa de grav cum sună, doar că îmi place expresia aia de uimire sinceră de pe fața oamenilor când aud asta: Cum mă, da’ ce ai pățit? Cum adică te-ai operat?. Vă dați seama că nu e prea grav, că altfel nu scriam pe blog la câteva ore de la întâmplare, dar na, suntem o nație iubitoare de dramatism. Bun, deci să vedeți.

Mă duc de dimineață, pregătit sufletește pentru ceva cozi solide. Tremura și carnea pe mine de frică, că am mai trecut prin asta și știam din experiență că anestezia aia e apă de ploaie. Ori eu și cu durerea nu prea ne simpatizăm.

Spre uimirea mea, nu era nimeni în fața ușii. Nici pacienți, dar nici doctori. A venit însă o domnișorică simpatică repejor, m-a înregistrat și m-a expediat la garderobă, unde mi-au dat niște pijamale în care mai încăpeau trei bărbați. De acolo, m-or trimis la etajul 8, acolo unde era de fapt coada de care crezusem eu că am scăpat.

Cu toată rușinea de țoalele de pe mine – așa-mi trebuie dacă nu m-o dus capul să-mi iau eu de acasă – mă duc și găsesc ceva asistente binevoitoare, care mai mult din milă probabil, m-au îndrumat pe calea cea bună. Așa că nici 30 de minute mai târziu, eram cocoțat pe masa de operație, în chiloți, cu vreo 10 doctorași ce se roteau harnic prin încăpere și făceau ceva glume care au scăpat atenției mele, că eu aveam ochii lipiți de instrumentele de tortură întinse frumușel lângă mine.

Spre surpriza mea, am nimerit bine de data asta. Din trei operații asemănătoare, a fost singura la care n-am simțit decât înțepătura acului când mă anesteziau. M-or rezolvat rapid, iar după ce am mai stat 30 de minute în salon de povești cu vreo doi bătrânei simpatici, veni vremea să-mi iau tălpășița.

Numa’ că omul face planuri și Dumnezeu râde. Târâindu-mi piciorul beteag după mine, mă duc la parter la garderobă, să predau cearceafurile pe care ei le numeau pompos pijamale și să-mi recuperez hainele de om normal. Ajuns la doamna, obstacol.

– Păi cum, n-ai bilet de voie? zice. De unde știu eu că tu nu fugi din spital? Du-te înapoi și cere bilet de voie!

Ce să fac, mă duc, deși printre zecile de hârtii pe care le semnasem sus, sigur era și fițuica aia de-i zice bilet de voie. Așa că plec capu’, urc iar la etajul 8 și abordez asistenta cu problema mea.

Bine, bine, îți dau imediat. Da’ ai plătit taxa? Nu pot să ți-o dau dacă n-ai plătit taxa!
– N-am plătit, zic. Unde tre’ să merg?
– Jos, lângă garderobă.

M-am abținut. Doamna de lângă noi însă, binecuvântată fie-i judecata, zice:
– Lasă că aduci mâine chitanța, când vii la control. Hai să-ți dau bilet de voie.
– Săru’ mâna!

Mă-ntorc la parter, îmi iau hainele în stăpânire, și mă îndrept încetișor spre casierie. Doamna vorbește la telefon. Nu cel de servici, evident. Nici nu se sinchisește de mine. Între timp, efectul anesteziei începe să se risipească. Trec vreo trei minute. Îmi vine să mă urc pe pereți.

Într-un final, sictirită, doamna se întoarce către mine și întinde mâna, flegmatic. Evident, voia ceva. Așa că îi întind 10 lei, cât știam că tre’ să plătesc. Îmi dă mâna la o parte.

– Îmi trebe biletu’!
– Ce bilet? Ăla de voie l-am dat la garderobă…
– Nu ăla. Unu din ăsta, și-mi arată ceva hârtiuță dintr-un teanc de pe birou.
– Păi n-am din ăla. De unde să-l iau?
– Te întorci înapoi sus să îți dea.

Imaginați-vă numa’.

Mă duc sus, din nou. Între timp, adio anestezie. Parcă mă strângea cineva de picior cu un clește. Ajung sus și după 10 minute de așteptare, primesc în sfârșit hârtia salvatoare.

După alte 15 minute, ieșeam pe ușa spitalului, cu o durere de vedeam roz, după ce mai bine de o oră m-au pa(n)sat funcționarele de la una la alta..

N-aș fi crezut că cele mai frumoase momente din spitalul ăsta le voi petrece pe masa de operație.

[sursă imagine]

Arată și altora.


Damian Owner

Scriu din zori și până-n seară pentru blog, clienți și alte proiecte. Nu scriu grozav încă, dar promit s-o fac din ce în ce mai bine. În orice caz, scriu des.