08
Dec

Două situații penibile. Pentru mine, nu pentru voi


Acum vreo 4 ani, proaspăt student, mă plimbăream prin centrul Timișoarei. Tocmai îmi schimbasem melodia de apel pe telefon, să se plieze cu Banatul. Nu mai știu ce telefon aveam și nu-mi amintesc nici melodia în cauză (pentru că viitor Alzheimer), dar nu asta-i ideea. Ideea e că, în calitate de student venit de la munte la șes, eram prea absorbit de centrul Timișoarei pentru a mai fi atent la ce se întâmplă în jurul meu.

La un moment dat mă opresc la o covrigărie, să-mi iau un covrig cu ciocolată, să îmbuce și gura mea bucovineană ceva ce nu se găsea pe vremea aia în Vatra-Dornei, cred. Și, cum stăteam civilizat, în linie, aud deodată o melodie faină venind din magazin. Era și dată tare. Ce fain, zic, cred că știu melodia asta! Și ascult atent, să-mi dau seama de unde o știu. Sună ce sună și se oprește. Na, zic, dracu s-o ia! Îi faină, da’ n-am idee de unde o știu! Imediat însă, începe iar. Din nou, ciulesc urechile ca iepurii în apropierea ogarilor, poate-poate mi-oi da seama de unde o cunosc. Se oprește. O fi ceva stricat cu CD-ul ălora din covrigărie, mă gândesc. Un ghiont în spate și-o voce de bărbat iritat clarifică însă rapid situația, exact când melodia începea a treia oară: ”Băi, da’ tu ești surd? N-auzi că-ți sună telefonul?

A doua e din Ardeal. Tot cu muzică, dar mai umilitoare decât prima. Ka-ul pe care-l conduc n-are CD player, așa că ascult muzică printr-un modulator cu stick, conectat la radio, ca-n epoca de piatră. Din când în când, în anumite zone ale orașului, radio-ul prinde niște frecvențe care trec peste modulator, opresc muzica de pe stick și-mi dau să ascult ce au ele chef. Așa mai ascult din când în când Trinitas și alte posturi vindecătoare de suflete.

Săptămâna trecută dau să intru în parcarea cu plată de la Sigma, din Zorilor. Înaintea mea erau două mașini, așa că mă postez în coadă și cobor geamul, că doar nu mă grăbesc, muzică faină am, cald afară îi. Ba mai am timp să și râd pe sub mustăți de tipul din fața mea, care s-a oprit la un metru de robotul ce dă tichete, așa că trebuie să iasă pe jumătate pe geam ca să apese butonul.

Brusc, radio-ul meu sare de pe frecvență și-mi inundă atât mașina cât și urechile pietonilor și șoferilor din jur cu nimic altceva decât versurile instrumentale vesele ale unei binecunoscute piese semnate de geniul lui Guță și compania. Notele stridente ale melodiei se împrăștie, vertical și orizontal, peste tot în jur, lovind timpane și provocând sângerări interne. Evident, ca să fie treaba treabă, sonorul sărise și el cu două nivele.

Iute și grațios, dau un pumn în trei butoane din bord și reușesc să opresc cumva sfâșietorul scâncet de jale manelist. Privirile pline de reproș ale programatorilor din jur (deoarece Clujul e, după cum știți, Silicon Valley-ul Europei de Est, iar Sigma e una dintre multele clădiri de birouri care colcăie de IT-ști) m-au făcut să înțeleg că n-am fost suficient de rapid cu lovitura de pumn. Am înghițit în sec și mi-am plecat privirea, savurând liniștea ce înlocuise acordurile care, pentru câteva clipe, atrăseseră atenția faunei sălbatice de pe Dealul Feleacului.

Cam atât deocamdată. Nu-mi place să povestesc mai mult de două situații penibile prin care am trecut pentru că s-ar putea lăsa cu depresii și lacrimi pe tastatură. Dar dacă aveți chef de făcut mișto de voi înșivă, nu vă sfiiți.

foto

Arată și altora.


Damian Owner

Scriu din zori și până-n seară pentru blog, clienți și alte proiecte. Nu scriu grozav încă, dar promit s-o fac din ce în ce mai bine. În orice caz, scriu des.