14
Dec
la păcănele

La păcănele


Săptămâna asta am intrat într-un ”club” cu jocuri de noroc, însoțind un prieten care avea niscaiva lucruri de discutat cu proprietarul. În timp ce prietenul meu se îngrijea de-ale lui, eu m-am proptit într-un scaun și am început să cercetez împrejurimile. În încăperea luminată doar de jocurile de noroc era un aer închis, întunecat, ca la subsol. Parcă eram într-o cramă, doar că era mai cald și cu mai multe lumini colorate.

La aparate nu erau decât doi băieți, probabil studenți. Nu păreau a fi vai de capul lor, ci din contră, cu siguranță aveau bani. Mai mulți decât mine, de vreme ce își permiteau să-i spargă la automate. Din comportamentul lor îmi puteam da seama că nu se cunoșteau, deși jucau la mașini alăturate în timp ce celelalte erau libere. Fiecare ținea în mâna stângă o Timișoreana. Stăteam în spatele lor, dar cumva spre stânga, astfel încât le puteam vedea, parțial, și expresiile fețelor. M-am pomenit, cumva, fascinat de ei și de ceea ce făceau.

Amândoi erau complet prinși de activitate. Cu ochii în ecrane, cocoțați pe scaunele tip bar din fața ”păcănelelor”, erau în lumea lor. Nimic din ceea ce se întâmpla în jur nu-i atingea, nu-i mișca. Nici nu observaseră că intrasem, deși salutasem. Nu s-au clintit, n-au întors capul, n-au mișcat niciun mușchi decât cei pe care-i foloseau pentru joc.

Se vedea clar că nu erau virgini în domeniu. Știau ce făceau, erau metodici și urmau un set de reguli care-mi scăpa complet, dar care lor le părea foarte simplu. Expresia feței lor nu-mi zicea nimic. Nu era pic de emoție pe ele. Nici măcar când li se aliniau, din când în când, figurinele alea colorate de pe ecran, lucru pe care eu îl luam drept semn bun. Parcă eram mai entuziasmat eu decât ei. Ori poate că habar n-am despre ce vorbesc.

Din când în când, sorbeau o gură de bere. Tot metodic, parcă la intervale de timp regulate, măsurate pe cronometru. Alcoolul din sticlă scădea văzând cu ochii. Primul tip, cel mai aproape de mine, și-a terminat berea exact când, presupun, și-a terminat și banii băgați în mașinărie. În loc să se ridice și să plece, așa cum mă așteptam, s-a întors spre celălalt, urmărindu-l intens. Fără cuvinte, fără gesturi. Timp de vreo două minute, a stat aplecat spre mașina tipului din dreapta, urmărind prostioarele alea colorate de pe ecran, la fel de fascinat de ele ca mine de ei.

Cel din dreapta părea că nici nu-l observase, însă. După încă vreo două minute, s-a oprit și el, moment în care au făcut prima oară contact vizual. Au ridicat din umeri, amândoi în același timp, și s-au ridicat. Fără vreun cuvânt, au lăsat sticlele goale pe o masă lângă mine și s-au îndreptat spre ieșire. Tot unul lângă altul, tot fără să vorbească.

”Ciudați”, mi-am zis, uitându-mă după prietenul meu. Într-un minut, mai intră doi. Spre deosebire de ceilalți, ăștia se cunoșteau. Își iau câte o bere (Timișoreana) și se așează la alte aparate, tot alăturate, conversând între timp despre te miri ce. O dată jocul început s-a lăsat tăcerea și peste ei. Nu au mai vorbit până când nu au ieșit pe ușă, mai săraci decât intraseră, după alte câteva minute în care i-am urmărit cu interes.

Era ca și cum mașinăria aia care le mânca banii, le mânca și abilitatea de socializare. La păcănele nu e vorba de concentrare, nu ai nevoie de abilități speciale și nu există emoție. Totuși, cumva ești solicitat. Ceva te face să taci și să urmărești în liniște mașina aia mare, inutilă și mâncătoare de bani.

Sau poate e doar durerea provocată de pierderea banilor în cel mai jalnic mod cu putință.

foto

Arată și altora.


Damian Owner

Scriu din zori și până-n seară pentru blog, clienți și alte proiecte. Nu scriu grozav încă, dar promit s-o fac din ce în ce mai bine. În orice caz, scriu des.