22
Mar

Nu pot, am tocuri!


Pentru că dreptul la replică este ceva ce nu pot nega, mânca sau bea, era doar o chestiune de timp până când cineva îl invoca pentru a-mi contesta părerile pe care mi le exprim pe ăst blog mititel. Nu mă așteptam însă ca lovitura să vină așa de mișelește și pe nevăzute, mai ales din partea ei. Dar mă rog, pentru că respect ceea ce fac aici și îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce scriu, mă simt nevoit să postez rândurile următoare. Mai ales pentru că ea m-a obligat ajutat să văd că ăsta-i lucrul corect de făcut.

Poate că ați observat sau poate că nu, dar drăguțului meu logodnic îi place așa, câteodată, să mai includă câteva vorbe despre mine aici pe așa-zisul lui blog. Păi cum, numa’ el? E timpul să fie și el trecut sub microscop și analizat ca la carte, de un specialist adevărat, a.k.a moi.

Haideți așadar să vă povestesc cum stă treaba de fapt cu șoferia într-o familie, mai exact la mine în familie. Nu de alta, dar este un topic de care nu pot să uit cu ușurință datorită prea-iubitului meu partener, ale cărui blasfemii – stați liniștiți – au fost aspru pedepsite. Știți deja despre ce vorbesc, nu? Dacă nu, aflați ce se spune despre mine aici.

O oră de condus cu instructorul Damian are loc, de fiecare dată, după un tipar bine stabilit, care presupune câteva zile de muncă de convingere și șantaj emoțional pentru a mă convinge să urc la volan: “Hai Anca să conduci, e timpul să te înveți și tu. Degeaba porți permisul în portofel, într-o zi va prinde flori de mucegai”, sau “Ce-ar fi să încerci să conduci, apoi mergem la cumpărături, poate găsim o rochiță frumoasă pentru tine?”.

Apoi, urmez eu: “Nu astăzi, mi-am propus să lucrez la licență”, convinsă fiind deja că nu voi lucra la licență mai mult de două minute. Și scuza perfectă, cunoscută cu siguranță de toate doamnele care evită șoferia: “Nu pot, am tocuri!”.

Apoi, dacă instructorul Damian are câștig de cauză – că doar mie mereu îmi sclipesc ochii la gândul unei rochii noi – urmează ședința propriu-zisă.

Pornesc mașina. Două secunde mai târziu: “Prea mult!”, urlă el înțepat și cu o privire care îmi strânge inima. Se referă desigur la turația motorului, care, vă spun eu sigur, are ceva personal cu mine. “Schimbă într-a doua!”. Și eu execut, prompt. Două secunde mai târziu: “Prea mult! Bagă într-a treia!”. Și scenariul se repetă de fiecare dată când trebuie să schimb treptele. Relaxant, nu?

Colac peste pupăză, de fiecare dată – da’ de fiecare dată! – se întâmplă ca în Cluj să roiască mașinile fix în minutul în care vreau să conduc. Oriunde te uiți, numa’ mașini. Și ca să vezi, pe mine nimeni nu mă lasă frumos, respectuos, să schimb benzile. Nu se opresc toate pentru a-mi permite să execut o manevră așa cum trebuie.

Semnalizez și încerc din răsputeri să mă integrez pe unde se poate, dar de cele mai multe ori rămân mult și bine exact unde nu trebuie. 

În intersecții, panică! În dreapta, isterie, în stânga, mașini care par că vor să mă ucidă. Și atunci, încep problemele în familie. Certuri, supărări, frustrări, care se termină mereu în încercări de încurajare cu scopul de a mă mai băga o dată în cușca leului.

Așadar, pentru a evita divorțul, m-am decis să nu mai conduc nici în ruptul capului cu logodnicul în dreapta, ci să reiau câteva lecții de condus că să îmi recapăt talentul de șofer demult pierdut. Cât despre presiunile lui, cui îi pasă? Voi ce ziceți, nu-i corect așa?

No, că am făcut-o și p-asta. I-am dat și ei dreptul la replică, să-și exprime părerea în legătură cu subiectul. Nu că ar fi meritat, dacă mă întrebați pe mine, da’ din păcate, rareori mă consultă cineva. Ordine și directive, în schimb, primesc din plin.

[sursă imagine]

Arată și altora.


Damian Owner

Scriu din zori și până-n seară pentru blog, clienți și alte proiecte. Nu scriu grozav încă, dar promit s-o fac din ce în ce mai bine. În orice caz, scriu des.