10
Aug

O bănățeancă, un bucovinean și-un loc frumos


– Mai povestește-mi, se rugă ea.

El surâse. Ochii ei mici și căprui priveau în direcția lui, căutându-i parcă gândurile. Vântul îi trecea prin părul negru care-i pica pe umeri și pe care ea îl așeza din când în când cu mișcări suave. Era o fată frumoasă, și cu siguranță la fel e și acum.

– Ți-am povestit atâtea lucruri! Ce mai vrei să știi?

– Mai multe! Cum e acolo, ce făceai, cu cine, când ai fost ultima oară, totul.

Erau colegi. Se cunoscuseră în primul an de facultate, iar banca pe care stăteau acum, de pe malul Begăi din Timișoara, vizavi de universitate, era locul lor preferat. Era un loc intim al poveștilor în aerul cald de primăvară, înainte, după sau în timpul cursurilor.

Ea, o bănățeancă aprigă, frumoasă și cu sete de călătorie. El, un bucovinean îndrăgostit de Banat, dar cu multe povești despre locul de baștină, povești care îi țineau ore întregi pironiți pe banca de pe malul Begăi. În cei doi ani care trecuseră de când el se mutase în Timișoara, poveștile despre călătorii și locuri frumoase erau întotdeauna un subiect preferat pentru ei. Dar exista un loc anume despre care ea cerea mereu să audă noutăți.

– Hai, mai spune-mi despre Vatra Dornei, insistă ea, punându-și geanta de laptop pe marginea băncii.

– Știi că eu nu sunt chiar din Vatra-Dornei, nu?

– Da, știu că minți când spui asta, râse ea cu șiretenie. De fapt ai vreo 50 de kilometri din Vatra-Dornei până la tine acasă! Acolo unde întoarce uliul cu frâna de mână.

– Hai să nu exagerăm, sunt doar vreo 17.

– Bine bine, știu. Cum ziceai că se numește satul în care ai crescut?

– Călinești.

– De la ce vine?

– Nu ți-am spus niciodată legenda?

– Aveți o legendă? întrebă ea, luându-și ochii de la apa calmă a Begăi și râzând ușor. De ce nu mi-ai spus?

Satul Călinești și râul Bistrița, comuna Dorna-Arini, Suceava

Satul Călinești și râul Bistrița, comuna Dorna-Arini, Suceava

Curiozitatea ei nu-l mira. Era interesată de orice poveste, iar legendele îi gâdilau imaginația în mod special.

– Sunt destul de sigur că ți-am spus. N-ai auzit niciodată de Călina?

– Nu. Ce Călina?

– Păi legenda povestește cum Ștefan cel Mare a plecat din Cetatea Neamțului spre Muntele Giumalău…

– Ăla de lângă satul tău, nu?

Muntele_giumalau_in_zare

O mică parte din Muntele Giumalău, văzut din apropierea satului Călinești

– Unul dintre ei, da. Nu mă mai întrerupe. Ștefan, însoțit de numai câțiva oameni, a ajuns pe Giumalău urcând dinspre Muntele Rarău…

– Am fost acolo!

– Știu, dar lasă-mă să-ți spun. Coborând de pe munte, Ștefan a dat peste o colibă mică pe malul râului Bistrița, râu ce curge printre Giumalău și Pietrosul Bistriței. Din colibă se auzea un cântec de fluier care i-a atras pe oameni. Ajungând la colibă, Ștefan dădu peste un bărbat și fiica lui. Călin și Călina. Oameni harnici și ospitalieri. Fără să știe pe cine au în față…

– Ce, nu aveați televizoare? se rânji ea.

– …Călina și tatăl ei i-au primit cum se cuvine pe așa-zișii vânători, cu bucate delicioase și ajutându-i la toate cele. Oamenii au plecat după o săptămână, dar Ștefan i-a promis fetei că se va întoarce. Domnitorul și-a ținut promisiunea. După două luni, Călina a văzut un alai măreț coborând de pe Giumalău, iar când oamenii s-au apropiat, ea și-a dat seama că îl găzduise pe însuși Ștefan cel Mare cu ceva timp în urmă.

– Vezi, dacă ați fi avut televizoare…

– Taci mă, să-ți povestesc! Ștefan, plăcut surprins de ospitalitatea oamenilor, i-a înzestrat cu conducerea acestei mici zone de pe malul Bistriței Aurii, care ulterior s-a dezvoltat într-un sat numit după numele lor, al Călineștilor.

Satul Călinești, văzut de pe dealul de vizavi

Satul Călinești, văzut de pe dealul de vizavi

– De ce după numele lor mic? Călina și Călin sunt prenume! Care era numele lor de familie? Ar fi avut mai mult sens să ia numele de familie…

– Ce, ești istoric acum? E o legendă, ia-o așa cum e și nu mai comenta.

Ea râse, se uită la ceas, la apă și căzu un pic pe gânduri.

– Și, ești mândru de satul tău?

– Sunt, să știi. Dacă ai fi copilărit acolo ai fi fost și tu. Cândva îți voi povesti despre poznele pe care le făceam în copilărie. Sunt multe lucruri de care viața la oraș te-au privat, să știi.

– Știu, răspunse ea, gânditoare.

Își îndreptă privirea spre vârful catedralei din Piața Victoriei, care se înălța peste sălciile de pe malul canalului.

– Timișoara e frumoasă, dar uneori aș fi vrut să cresc la sat, la bunici. Săptămâna viitoare mă duc pe la ei.

După o scurtă pauză se ridică de pe bancă.

– Plec. Mi-a zis maică-mea că vrea să-i iau ceva de la farmacie și se-nchide. Ne vedem mâine. A, nu, că mâine-i sâmbătă. Luni atunci. Ceau!

El zâmbi în tăcere. O privi cum se îndepărtează și gândul îi fugi la casă, la părinți, la liniștea de acolo și la lunile care vor mai trece până când va ajunge din nou acasă.

Pescar pe barajul Zugreni, 5 kilometri în aval de satul Călinești

Pescar pe barajul Zugreni de pe râul Bistrița, în apropiere de Cheile Zugrenilor, 5 kilometri în aval de satul Călinești

Întotdeauna ne aducem aminte cu cel mai mare drag de frumusețile zonei în care am crescut. În copilărie suntem prea familiari cu ele pentru a le aprecia așa cum se cuvine, dar întotdeauna vom tânji după ele dacă ne îndepărtăm.


Am înscris pozele de mai sus în aplicația Inegalabila Românie, o campanie derulată de Bucovina și Eco-Rom Ambalaje, care își propune să promoveze zonele frumoase și curate ale țării noastre.

Știu că în orice colț al României ați fi, pierdeți vremea pe Facebook. Așa că scoateți smartphone-ul, faceți niște poze – fără selfieuri, rogu-vă – urcați-le în aplicație și felicitați-vă. Ați făcut ceva util și astăzi.


 

Arată și altora.


Damian Owner

Scriu din zori și până-n seară pentru blog, clienți și alte proiecte. Nu scriu grozav încă, dar promit s-o fac din ce în ce mai bine. În orice caz, scriu des.