31
Mar
Locul unde s-a sinucis studenta din Franta in Cluj-Napoca.

Trăiește-o, nu da cu ea de pământ


De obicei nu-s genul de om care să se înduioșeze prea mult de moartea unor persoane străine. Evident, lucrurile se schimbă atunci când e vorba de cineva apropiat sau de cineva apropiat cuiva apropiat. La fel de evident e și faptul că-mi pare rău pentru oamenii ăia care au murit în Franța, de exemplu. Mai puțin pentru idiotul care i-a ucis. Dar în general moartea unor oameni străini nu mă atinge prea mult. Și cred că e ceva normal. Adică viețile noastre merg înainte cu sau fără moartea altora. În fiecare secundă mor și se nasc oameni. Există regrete și mici gânduri de bucurie îndreptate uneori spre oameni străini, dar nu ești afectat grav.

Însă vineri dimineață la 7:30 am ieșit din casă, am coborât în parcare și m-am îndreptat spre mașină cu două minute după ce studenta din Franța s-a aruncat de la etajul 4 al blocului vecin, dându-și sufletul la 20 m de locul unde parcasem cu o seară înainte.

Doi oameni care au ajuns lângă ea înaintea mea sunaseră la poliție și un echipaj aflat în apropiere tocmai ajunsese lângă victimă. Nu m-am dus lângă ea. Nici măcar nu știam că e moartă. Nici nu știam că sărise. Nu știam că pământul din jur era ud de sânge. Primul meu gând a fost, văzând-o de la o oarecare distanță, că era un om fără adăpost adormit în mijlocul parcării. Doar faptul că venise poliția îmi ridicase semne de întrebare, iar o oră mai târziu am aflat din ziare ce s-a întâmplat de fapt.

Și e păcat.

E păcat să te sinucizi. Nu păcat biblic, nu mă înțelegeți greșit. E păcat de viața ta, de timpul pe care-l ai aici pe Pământ, înconjurat de oameni și natură. Pentru că viața asta, orice ar fi ea, e prețioasă și firavă. De exemplu, în cazul ăsta n-a fost nevoie decât de o ceartă, de un geam deschis și de un moment de nebunie pentru ca viața ei să se sfârșească ca și cum n-ar fi fost. Au cules-o de pe pământ, au pus-o în ambulanță și în 30 de minute e ca și cum nu s-ar fi întâmplat.

Dacă ați mai intrat pe aici știți că eu nu cred în ”cele sfinte”. Nu cred în viața de apoi și alte bazaconii religioase. Dar cred că viața e cel mai bun lucru pe care îl avem. E atât de bună încât nu merită s-o iei și s-o izbești de caldarâm, oricât de greu ți-ar fi într-un moment sau altul. Viața e un lucru care nu poate fi irosit în halul ăsta rușinos, dezastruos, nenorocit. Există doar anumiți oameni pentru care merită să renunți la viața ta, și fiecare dintre noi știm cine sunt aceștia. Dar și atunci merită doar dacă reușești ca prin pierderea vieții tale să o prelungești pe-a lor. Sau măcar să încerci.

Dar nu așa. Nu cu sinucidere. Nimic nu justifică o sinucidere. E semn de slăbiciune. Semn că n-ai fost suficient de puternic să reziști. Și oamenii sunt slabi. Ne ucidem singuri și-i ucidem pe alții din motive puerile și stupide la care de cele mai multe ori există soluții pe care nu le vedem în momentul în care pășim spre fereastra deschisă sau când decidem să încuiem ușa cabinei și să ducem spre moarte un avion plin de oameni nevinovați.

Uneori mi-ar plăcea să cred că există ceva după timpul de care avem parte aici numai în ideea că ne vom mai întâlni cu cei dragi undeva. Dar oamenii tot timpul și-au fabricat diverse lumi imaginare așa cum au crezut ei de cuviință, cu scopul de a explica necunoscutul, așa că, din păcate, raiul rămâne o poveste scrisă în urmă cu 2000 de ani la care încă mai visează unii și alții.

Adevăru-i că nu știu unde s-a dus studenta din Franța care a murit vineri în parcarea din Zorilor, dar știu că e păcat că s-a dus.

În poză, luată de la geamul bucătăriei mele, o echipă ProTV filmează o știre despre locul unde s-a aruncat și a murit studenta, la 2 metri în spatele crainicului.

Arată și altora.


Damian Owner

Scriu din zori și până-n seară pentru blog, clienți și alte proiecte. Nu scriu grozav încă, dar promit s-o fac din ce în ce mai bine. În orice caz, scriu des.