Uneori, un bărbat rămâne fără femeie o perioadă de timp care nu-i nici suficient de scurtă cât să nu fie nevoit să gătească – că i se face foame – dar nici suficient de lungă cât să-și caute altă femeie care să-i gătească. O dilemă existențială, deci.
Din când în când, viitoarea soțioară mai pleacă de acasă pentru două-trei zile. Probabil cu scopul de a se mai scutura de mine, deși ea zice că ”merge în teambuilding”. În fine. Acum vreo două luni, așadar, m-am trezit vineri seară singur în casă. Totu-i fain când rămâi singur: gagici, prieteni, petrecere, băutură și destrăbălare. A fost frumos, dar pe la jumătatea filmului mi s-a făcut foame.
Pentru că sâmbăta e de regulă ziua de gătit, m-a prins vineri seară fără prea multă mâncare în frigider. Hop pe internet, să găsesc o rețetă rapidă și delicioasă, ușor de preparat din macaroane, bere, semințe de floarea soarelui, brânză și ulei de măsline. Am găsit ceva ce aproape că era în concordanță cu ce aveam prin casă, așa că dă-i bice.
N-are rost să vă spun ce am vrut să gătesc, că nu v-ați pricepe voi la așa ceva. Să vă spun numai ce-am pățit, că e un scenariu bun pentru filmele cu proști:
– știam că am brânză, dar nu știam că e în congelator, înghețată ca cimentul, așa că am fost nevoit să renunț la ea după ce aproape am rupt două cuțite încercând să o feliez.
– când am luat punga de spaghetti din dulap, nenorocita s-a rupt în trei bucăți și le-am împrăștiat pe toate pe podea, chiuvetă și aragaz.
– pe când strângeam spaghetti de pe jos, mi-am pus capul fix în colțul mesei. După 5 minute de slujbă și frecție cu apă rece durerea a început să mă lase, așa că am revenit în tranșee.
– m-am urcat pe un scaun să iau o oală îngropată sub alte 500 de oale undeva sus pe dulap și vreo 400 din ele au căzut pe gresie, cântând o simfonie de mai mare dragul, care sigur i-a încântat pe vecini la 9 seara.
– am rupt 3 din cele 5 bețe de chibrit pe care le mai aveam în casă, dar am reușit să aprind aragazul.
– învârtindu-mă cu grația unui elefant într-un magazin de porțelanuri, am dat cu podul palmei peste oala de pe aragaz, am răsturnat-o pe jos și aproape că m-am opărit cu apă fiartă.
– după 5 minute, s-a întrerupt gazul pe bloc.
– după alte 25 de minute eram în centrul Clujului, în pantaloni scurți și șlapi, flămând de nu mai puteam, cumpărând o shaorma cu de toate pe care am mâncat-o la cele 4-5 semafoare de pe drumul de întoarcere. N-am avut timp să merg în altă parte decât la un fast-food.
Ce am învățat din asta? Că există doar anumite momente în care pot să mă apuc de gătit, și alea-s doar cele în care e ea prin preajmă.
În rest, mâncatul în oraș e sfânt.
Așadar, dacă vă identificați câtuși de puțin cu neîndemânaticul subsemnat, poate ar fi bine să căutați diverse delicii culinare la restaurantele din oraș, în loc să le gătiți voi acasă riscând să dați foc la bucătărie. Sunt aproape sigur că e calea cea mai înțeleaptă.
