Cineva mi-a zis cândva că dacă vrei să vezi cât curaj are un om, observă-l când trebuie să meargă la spital. Asta pentru că acolo omul trece prin stări emoționale intense și reacționează diferit la spectrul lucrurilor care urmează să i se întâmple. Și tot acolo, cei slabi de înger clachează. Mie nu mi-a plăcut asta. Nu mi-a plăcut pentru că eu urăsc spitalele și mi-e frică să nu clachez. Nu am făcut-o niciodată, și nici nu cred că o voi face, pentru că rușinea de a părea laș e mai mare decât frica. Așa că nu îmi exteriorizez teama în public. Niciodată. Doar pe blog.
Am fost azi la pansat și cum de cozi nu scapi nici în drumul spre mormânt, am profitat de timpul liber pe care doctorii și asistentele mi l-au oferit cu atâta dărnicie ca să observ lumea din jur, că deh, ce era să fac?
La 5 minute după mine, intră un tip. Bine făcut, la vreo 25-27 de ani, încălțăminte Puma, trening Adidas, cu un aer de bătăuș. Cu niște foi în mână, se uită derutat în jur.
La prima vedere, nu ziceai că are ceva probleme medicale, spre deosebire de restul nenorociților din sala de așteptare, inclusiv subsemnatul. Nu tu bandaj pe după cap, nu tu șchiopătat, nu tu ghips, nu nimic. Am crezut că poate o fi vrut să intre la sala de forță de lângă spital, dar a nimerit la chirurgie, etajul 8, din greșeală. Se mai întâmplă.
Dacă, însă, te uitai mai atent – dar foarte atent – observai. Avea inelarul de la mâna stângă într-o mică atelă. Vine asistentul. Din discuție, înțeleg că fusese la fotbal și cum nu toată lumea are reflexele lu’ Messi, mingea i-a dat peste cap degetul. Bun, se duce asistentul, cheamă doctorul, se uită ăla și decide pe loc: operație.
Am putut să văd cum sângele i s-a scurs din obraji direct în adidași.
– Op..operație?? Nu putem altfel..ceva pastile poate?
– Nu dom’le, trebuie operat, zice doctorul și se-ndepărtează hotărât.
Ăsta se așează pe scaun, palid ca o frunză toamna. După 5 minute, se întoarce asistentul.
– Haideți, sunteți pregătit? Vă internăm și vă operăm azi. Trebuie să mai stați o zi sub supraveghere, dar apoi veți fi ok.
– Știți, oare..oare n-aș putea veni luni?, întreabă tipul.
– …
– Să mă pregătesc.
– Păi nu prea aveți ce pregăti, că vă dăm noi de la spital tot..că sunteți asigurat..
– Da, dar…sufletește.
Cuvântul i-a ieșit parcă fără să vrea. Dacă ar putut, l-ar fi prins cu mâna sănătoasă și l-ar fi băgat înapoi. Se uită rapid în jur, să vadă dacă l-a auzit cineva. Eu îmi plec privirea și-mi examinez concentrat laba piciorului.
Se reculege și întreabă:
– Și…în ce constă mai exact operația?
Evident plictisit de tergiversarea domnului, asistentul îi explică în niște termeni medicali de neînțeles. După care, văzând că ăla, ca și mine de altfel, nu a înțeles nimic, abordează problema altfel.
– Dumneavoastră ce meserie aveți?
– Taximetrist.
– Și lucrați weekendul ăsta?
– Da..
– Păi vedeți, aveți grijă, că nu știu cum puteți conduce așa..s-ar putea să vă încurce degetul.
– A..nu..că pot. Știți..țin mâna așa...și luă postura unui om care conduce, moment care mi-a întins gura într-o tentativă de rânjet.
– Na..cum credeți, eu vă zic numai să aveți grijă..că pot fi complicații.
După un moment de gândire:
– Da..nu..mai bine așa. Vin luni. De dimineață la prima oră.
Asistentul se îndepărtează și taximetristul se îndreaptă spre lift.
Toată întâmplarea s-a derulat în 10-15 minute.
La câteva minute după ce dumnealui se urcă în lift, intră o fetiță la vreo 10-12 ani, cu piciorul bandajat până dedesupt de genunchi, ținută de mână de mamă. Se așează cuminți pe scaun.
Vine o asistentă, o întreabă de sănătate pe cea mică și se duce după doctor. Vine doctorul:
– Eliza, ce zici…vrei să te operăm azi?
– Vreau vreau. Marți am proiect la școală și nu pot să lipsesc! Hai mamă!
Se ridică și pleacă hotărâtă după doctor, înainte ca maică-sa să apuce să se ridice de pe scaun.
