De câtva timp, unei vecine i s-a pus pata pe mine. Tanti e o babă. Accentuez cuvântul babă. Nu e o femeie în vârstă și cu atât mai puțin o doamnă în vârstă. Astea sunt apelative pe care le păstrez pentru persoanele care nu sunt nesuferite și care nu îmi dezvoltă instinctul de a le ocoli. Prin urmare, tanti e o babă.
Și e o babă din aia plină de venin, care caută nod în papură pentru orice și oricui. În principal, îi urmărește pe cei mai tineri și relativ noi din bloc pe care, asemenea bătăușilor din școli, încearcă să-i intimideze.
De obicei, când ne întâlnim în fața blocului, schimbul de politețuri decurge cam așa:
– Bună ziua!, zic eu scurt, încercând să aștern rapid între noi o distanță de cel puțin 30 de metri. Nici nu știu de ce o mai salut.
– Bună ziua. Ce faci aici, vorbești la telefon?, se răstește ea.
– Nu, doar îl țin în mână.
– Să nu vorbești la telefon în fața blocului! Eu nu sunt obligată să aud din casă ce prostii vorbiți voi aici, afară.
Ea stă la etajul doi. Iar eu n-am vorbit în viața mea la telefon în fața blocului. Că de aia plătesc chirie, să vorbesc în casă.
– Bine, dar eu nu vorbesc la telefon, îi spun în timp ce mă îndrept spre mașină. Ea mă urmează, tăcută. Când ajung lângă mașină, începe iar.
– A ta e asta galbenă? Să nu mai parchezi aici, că ești prea aproape de straturile de flori și încurci și mașina de gunoi. Oamenii nu au pe unde trece.
Parcarea noastră dintre blocuri nu e demarcată, fiecare parchează cam pe unde apucă. Și e mare, încap lejer vreo 20 de mașini. Între locul unde parchez eu și florile ei sunt vreo 2 metri de trotuar. Iar mașina de gunoi încape pe lângă mine chiar de ar veni ăia cu buldozerul. De obicei, dau din cap și plec. Uneori însă, îmi face plăcere să mă implic în conversație, să dau cu bățu-n urs, cum se zice.
– Înțeleg, doamnă, dar e ditamai trotuarul între mașină și flori. Iar ăla – fac un semn din cap spre fordul parcat lângă mine – e mai aproape de tomberoane decât mine. Eu chiar nu încurc aici.
– Lasă că vorbesc eu și cu el, mă asigură ea. Îs prea multe mașini aici, încurcă oamenii când merg la magazin și fac gălăgie încontinuu. Eu nu sunt nevoită să aud motoarele lor din casă. Îmi trebe’ liniște aici, nu prostii!
– De ce nu vă mutați la sat? Acolo e liniște și frumos…
– Da’ ce-s eu, țărancă?, se răstește ea.
Mă urc în mașină și înainte să închid ușa:
– Nu semănați deloc, țărăncile-s femei de treabă!
Și dus am fost.
Ah, ce bine m-am simțit! Se pare că jignirea babelor mă satisface într-un mod ciudat. Am avut de-a face cu zgripțuroaice din astea toată viața, așa că am devenit imun la amenințările și comentariile lor fără sens. Și mi-am dat seama că sunt prost dacă tac din gură, așa că nu ratez nicio ocazie să le dau de înțeles că au un comportament cretin și nepotrivit pentru societatea în care trăim.
Știu că asta înseamnă probabil că sunt o persoană machiavelică, nesimțită și fără respect pentru cei în vârstă. Dar chiar nu-mi pasă. Nici cât negru sub unghie. Pentru că merită din plin să li se vorbească la fel cum o fac și ele.
Promit că atunci când voi fi eu moșneag – dacă voi apuca – voi fi de treabă. Așa îmi voi spăla păcatele astea.
Până atunci însă, voi aduna cât mai multe.
