O dată la doi ani de relație apare o lună de zile în care bărbatul are dreptul irefutabil de a se trata pe sine cu ce-i place. O lună în care atenția sa se îndreaptă spre altceva decât nevasta/iubita lui, când ajunge seara acasă. O lună în care predomină instinctul de a bea bere și de a roade semințe, instinctul de a sări în sus de bucurie sau de a arunca televizorul pe geam, după caz. Perioada despre care vorbesc e cea în care se ține Campionatul Mondial și Campionatul European. Dacă bărbatul are noroc, fata înțelege. Dacă nu are noroc, pune aceeași întrebare ca un amic de-al meu zilele trecute: ”Da’ fata? Ce faci cu fata?”.
Întrebarea a fost bună, dar denotă lipsa de experiență. Îl înțeleg, bietul de el.
La fel de confuz și îngrijorat eram și eu când am avut parte de primul Campionat Mondial în relația cu viitoarea soțioară. Era în 2010 și ne întâlneam de doar 4 luni. Mă temeam să o las mai moale cu mesajele de dragoste timp de o lună întreagă, așa că în timp ce ochii și inima îmi stăteau ațintite pe televizor, degetele tastau mesaje automat. Noroc că aveam telefon cu tastatură din aia veche și puteam scrie fără să mă uit la el. Ea știa ce fac, dar din bunătate sufletească a trecut cu vederea.
După, a urmat Europeanul din 2012, din care am văzut doar finala, pentru că s-a întâmplat să fim în America pe atunci și ăia nu transmiteau decât finala, că deh, nu le juca echipa națională și ei erau prea ocupați jucând frisbee.
Iar acum vine ăsta, din 2014. Am planuri mari pentru el. Cel puțin un meci în fiecare seară. Asta înseamnă fără seriale, fără ținut în brațe la seriale, fără cumpărături mai departe de Profi și fără multă implicare în gospodărie (chiar mai puțină decât până acum). Înseamnă bani dați pe bere, pe semințe, urlete, ore de ignorare totală. Recitind rândurile astea, îmi dau seama de ce amicul meu era îngrijorat.
”Da’ fata? Ce faci cu fata?”, se bâlbâia el, trăgându-și scaunul mai aproape de mine, vizibil disperat.
În cazul meu, fata înțelege. Din fericire, are și licență anul ăsta, așa că o să îi prindă bine mai puțină prezență fizică din partea mea. O să fie prea ocupată ca să mă observe. Și-apoi, mai e o tehnică interesantă, cunoscută și implementată cu succes de bărbați încă din antichitate: cumpărăturile. Între două meciuri, o mai scoți o dată pe săptămână în mall, în magazine sau oriunde vrea ea și o lași să-și cumpere orice dorește inimioara ei.
De obicei, dacă ceva pare prea scump, ea își reprimă singură instinctul, că se simte vinovată, dar de data asta nu o lași. Insiști chiar. ”Ia-ți-l, că și-așa nu ți-ai mai luat nimic de mult. E fain, și ai nevoie. A, și merge super cu pantalonii ăia, nu?”.
Ea cumpără și e fericită. Se simte și puțin vinovată, pentru că a dat o grămadă de bani pe un singur tricou. În bunătatea ei, se simte puțin egoistă chiar, în timp ce se admiră în oglindă. Cum să se mai supere pe bietul băiat a cărui singură bucurie nevinovată e să se uite la două meciuri de fotbal pe zi? Parcă nu mai pare atât de grav.
Vedeți? Experiența.
