Există printre călătorii din autobuze o specie mai rară, una care poate fi întâlnită oriunde în România. Am descoperit-o prima dată când eram mic și făceam naveta cu autobuzul la școală, dar apoi am întâlnit-o și în Timișoara, și-n Cluj, și-n București și pe oriunde am mai umblat. Când te uiți într-un autobuz aglomerat, nu poți să-i recunoști, că se camuflează în mulțime. Îi vezi doar când autobuzele sunt mai goale, cu mai puțini călători.
Un singur lucru îi deosebește pe ei de oamenii normali. Când se așează pe scaun, indiferent de cât de aglomerat sau de gol este autobuzul, se plantează direct pe scaunul de la margine, dinspre culoar, chiar dacă cel de la geam este gol. Lucru care n-ar fi atât de rău (aparent e chiar nevinovat), dacă ar avea bunul simț să se mute pe celălalt atunci când cineva dorește să se așeze. Dar se feresc în așa hal de scaunul ăla de zici că-i blestemat de cine știe ce popă.
Decât să facă efortul să-și mute curu’ pe celălalt scaun, preferă să se dea jos cu totul și să lase persoana cealaltă să se strecoare la geam. Asta fac cei mai politicoși din specia asta. Au și ei elita lor. Ceilalți, gloata, se uită impasibili cum omul, fie el student sau pensionar, își șterge genunchii de spătarul scaunului din față sau își bălăngăne părțile intime prin nasul pasagerilor care stau pe scaunele poziționate față-n față cu cel la care încearcă să ajungă.
Acum, să-mi explice cineva fenomenul, dacă nu vă e cu supărare. Eu fac parte dintre aceia care se feresc cât pot de mult de scaunul din margine. Nu de alta, dar nu mă așez pentru că știu că mai devreme sau mai târziu, conștiința mă va împinge să mă ridic în favoarea cuiva mai slab de genunchi decât mine. Dacă pot să-l prind pe ăla de la geam în timp, bine de bine. Dacă nu, mai bine stau în picioare. Încă sunt tânăr.
