Am subiectul în minte cam de o lună, dar am ezitat să scriu despre asta pentru că e un subiect sensibil și nici nu am știut cum să-l abordez în așa fel încât să nu fiu catalogat drept un mojic. Acum câteva săptămâni am participat la o festivitate de absolvire a unor oameni. Acești oameni au un coleg cu un handicap locomotor. Băiatul se folosește de când îl cunosc ei de un scaun cu rotile. Nu cunosc detaliile, așa că nu vă pot spune dacă e vorba despre un handicap din naștere sau unul cauzat de ceva în timpul vieții. Nu întrebați. Nu-i asta ideea.
Ideea e mai jos.
Ca la orice curs festiv care se respectă, s-a trecut prin toate etapele aferente acestei festivități și s-a ajuns la decernarea diplomelor și la strigarea pe scenă a absolvenților.
Imaginați-vă un amfiteatru de cinema plin ochi. Probabil cam 500 de oameni stăteau și se zgâiau la cei de pe scenă, mulți dintre ei emoționați de le tremura toca pe creștet. Pe măsură ce treceau, dădeau mâna cu profesorii, își ridicau diploma și zâmbeau la cameră, uralele și aplauzele nu conteneau nicio secundă. Era un spectacol frumos, și mie mi-a plăcut.
Totul până în momentul în care mi s-a făcut rușine. În momentul acela venise la premiere rândul băiatului cu handicapul locomotor. Un coleg i-a luat scaunul cu rotile și l-a dus la profesori să-și ridice diploma, moment în care toată lumea din sală (toată lumea!) s-a ridicat în picioare și a început să aplaude frenetic. Aplaudau de-i dureau mâinile. Și au continuat așa timp de zeci de secunde. Zeci de secunde care mie mi s-au părut ore, pentru că eu nu aplaudam și nici nu mă ridicasem în picioare. Nu din neatenție, ci din rușine.
Mi s-a părut total nepotrivit ca 500 de oameni să se ridice în picioare și să aplaude reușita intelectuală a unui om al cărui singur handicap era unul fizic, nicidecum intelectual. Băiatul nu se putea deplasa, dar putea să gândească la fel ca oricare altul dintre colegii săi, poate chiar mult mai bine decât majoritatea dintre ei. A reușit să termine una dintre cele mai grele facultăți din România cu brio, exact ca și ceilalți 124 de colegi ai săi, însă doar pe el lumea din sală l-a aplaudat frenetic.
Eu nu l-am aplaudat pentru că acele aplauze incredibil de lungi și de zgomotoase parcă scoteau în evidență un lucru pe care el, băiatul din scaunul cu rotile, îl dorea cât mai ascuns, pe care îl voia cât mai departe de atenția celor din jur: handicapul său fizic. Handicapul care, chiar dacă nu e prezent acolo din vina lui, îl va marca pe tot parcursul vieții, în întreaga lui carieră. Și niciodată nu va putea depăși spectrul acestui handicap din cauza celor din jurul lui, care vor simți mereu nevoia de a-l privi ca o adevărată inspirație și de a-i raporta capacitățile intelectuale la incapacitățile fizice.
Să vorbim despre motivele pentru care cei 500 de oameni din sală au simțit nevoia să aplaude ca nebunii un om care nu a făcut nimic deosebit din punct de vedere intelectual față de ceilalți 124 de colegi ai lui care se aflau pe scenă. Un om care a muncit la fel de mult ca ei, care a învățat la fel de mult și care a avut exact aceleași merite ca și colegii lui. Un om care, vizibil stingherit de brusca atenție primită, era cel puțin la fel de rușinat ca mine, un alt om care stătea la 50 de metri în sală și privea mulțimea ridicându-se în picioare și aplaudând.
A, voiau neapărat să aplaude pe cineva? Foarte bine. Atunci trebuiau să-i aplaude părinții. Trebuiau să-l aplaude pe tatăl băiatului, care – conform colegilor lui- timp de patru ani l-a adus zilnic la școală, l-a luat zilnic de la școală, l-a urcat pe scări, l-a dus în sălile de curs și care a trecut prin cine știe câte alte greutăți acasă. Acel om trebuia aplaudat, dacă mă întrebați pe mine, la scenă deschisă. Un lucru pe care sunt sigur că și tânărul absolvent îl aprobă.
De aceea, îmi asum următoarele cuvinte: handicapul fizic nu înseamnă nimic în realizările intelectuale ale vieții. Handicapul fizic nu trebuie aplaudat la scenă deschisă. Realizările intelectuale ale unui om cu incapacități fizice nu trebuie aplaudate mai presus decât cele ale colegilor săi, pentru că nu face multe lucruri deosebite față de aceștia.
Trebuie apreciate, clar! Dar nu aplaudate până când îl faci pe om să se simtă mai mic decât este de fapt. Să ne desprindem puțin de nevoia de a oferi această atenție oamenilor cu dizabilități, din simplul motiv că îi punem în situații jenante, în care nu doresc să se afle.
Poate că nu aș fi scris romanul ăsta de postare dacă nu aș fi văzut de curând filmulețul de mai jos. Un filmuleț cu un discurs mai mult decât interesant. Un discurs ținut de o persoană cu handicap fizic (dar nu intelectual!) care critică atenția nemeritată primită de-a lungul întregii sale vieți și care susține că este de condamnat modul în care oamenii ”normali” aleg să-și găsească inspirația în realizările celor cu handicap.
Este una să simpatizezi cu oamenii care întâmpină astfel de greutăți și este cu totul alta să le scoți în evidență realizările normale doar din dorința de a căuta inspirația în oamenii ăștia. Cum zice Stella Young mai jos: ”They just make the best out of their bodies, like everyone else.”
Ascultați-o pe femeia asta și apoi spuneți-mi dacă am sau nu dreptate.
