Întâmplarea face ca, în timp ce studiam site-ul universulluminii.ro, să-mi amintesc de o întâmplare comico-tragică din copilărie, care mi-a rămas întipărită în minte destul de clar și pe care probabil n-o voi uita niciodată. De întâmplarea respectivă se leagă prezenta mea fobie de întunericul total din casă, pe care viitoarea soțioară nu o înțelege deloc. Ba mai face și mișto de mine. Poftim cultură.
La 8 ani experimentam una dintre cele mai nasoale zile din viața unui copil care crește la sat, unde se presupune că aerul curat oxigenează creierul și te face să judeci mai bine.
La casa copilăriei se desfășurau lucrări de modernizare a unor camere de la etaj, motiv pentru care, harnic foc, dădeam și eu o mână de ajutor în jur, obligându-l pe taică-miu și pe ceilalți meseriași să aibă grijă ce unelte îmi cad în mână, să nu dau foc la ceva sau să-mi tai vreo mână din greșeală. Lipsă totală de încredere, dacă mă întrebați pe mine.
Era sâmbătă și ziua începuse promițător. Ajunsesem la amiază deja și încă eram viu. Nu eram decât puțin zgâriat la genunchi, din cauză că din prea mult zel încercasem să ridic un baros mai greu decât mine și unealta se dovedise mai țeapănă decât picioarele mele. Mă rog, nu era nimic grav. Așa că, în timp ce oamenii luau pauza de prânz, eu m-am gândit că n-ar fi rău să îi ajut să conecteze niște fire electrice la care văzusem eu că umblaseră ei mai devreme.
Pe scurt, din câte mi s-a povestit apoi, am conectat ceva fire care nu se împăcau și o mică cantitate de curent electric mi-a zgâlțâit dinții și mi-a rupt filmul vreo două secunde. Nu leșinasem sau ceva grav, doar că tocmai avusesem prima mea întâlnire cu șocurile electrice și sperietura mă zăpăcise complet.
Cineva mi-a văzut isprava, așa că am fost rugat respectuos să nu mă mai apropii de șantier, că altfel voi avea parte de o altă prea binecunoscută întâlnire cu cureaua din cuier. Dar norocul când vine asupra cuiva, nu se oprește doar la o mică zguduitură electrică, pare-se.
Seara, după ce oamenii s-au cărăbănit și aventura mea fusese parțial uitată, am insistat să dorm într-una din camerele de la etaj, care era aproape terminată. Am obținut acordul, așa că m-am dus sus. Noaptea, din motive ușor de anticipat, am vrut să cobor la parter. Am aprins lumina în cameră, dar casa scării nu era luminată deloc.
În zăpăceala mea, uitasem că scările normale fuseseră demontate temporar și că în locul lor era o scăriță din aia mică, pe care trebuia să mă cațăr în sus și-n jos. Fiind întuneric beznă, n-a fost nevoie decât de un pas în gol pentru a-mi trezi din somn părinții cu o trântă în mijlocul casei, care a deranjat și câinele de afară. E de prisos să mai spun că urletele care au urmat au trezit și vecinii.
Plin de sânge pe coate, genunchi și bărbie, boceam energic în timp ce-mi înghițeam lacrimile cu nesaț: ”De ce n-ai pus bec?!? De ce n-ai pus bec?!?”.
De atunci și până acum, oriunde m-aș afla și oricât de sigur aș fi pe lucrurile din jur, parcă mă strânge inima când pășesc în întuneric beznă.
Unul din proiectele mele pentru viitoarea căsuță va fi asigurarea unor corpuri de iluminat care să-mi permită să văd pe unde merg noaptea din pat și până-n baie. Niște spoturi din alea, ce luminează în întuneric.
L-am trecut pe listă, alături de alte cereri personale. Lista urmează să fie înmânată doamnei judecător, care va decide care sunt permise și care nu. Șansele nu sunt prea mari, însă. Până acum mi-a respins mai multe propuneri de bun-simț, din păcate. Cum adică, ”La ce-ți trebuie un PlayStation 4?” . Corupție, dom’le, corupție.
