Veni vremea să-mi ridic glorioasa diplomă de licență pentru care am trudit huzurit trei ani în Banat. Trebuie s-o aduc la Cluj, să nu mă pună ăștia să plătesc taxa aia în ultimul an de master. Vedeți, dacă mă-nsuram vara asta aveam bani de taxă, dar așa mucles. Nu-i nimic, neamuri bucovinene, îs bune și la anul alea câteva zeci de mii de euro pe care mi le-ați pregătit. Și puf!, am mai pierdut câțiva invitați la nuntă! Fir-ar…
După cele aproape 8 ore pe tren îmi amintesc de ce am ajuns să urăsc călătoriile astea în anii de studenție. Dar parcă toate frustrările au dispărut acum, în momentul în care pun piciorul pe peronul bănățean. Amețit și somnoros, mă iau cu turma și fac dreapta. După câțiva pași realizez că nu merg bine, așa că fac cale-ntoarsă. Intru în gară și mă lovește un praf usturător direct în bot. Se renovează gara din Timișoara. Era și timpul. E ca un neg urât pe o față altfel tolerabilă.
Ies din gară și mă îndrept spre tramvai. Frigul însă mă convinge că cel mai bine o iau pe jos. Timișoara nu s-a schimbat deloc în anul care a trecut de când am plecat, cu excepția șantierelor care s-au înmulțit ca o râie enervantă. Uitându-mă la coada de mașini îngrămădite pe o singură bandă, mă felicit că n-am venit cu mașina. Pe de altă parte, ar fi fost mult mai rapid.
După o plimbare de vreo 45 de minute, ajung la facultate. Parcarea plină ochi de mașini, dar holurile goale. Aș bea o cafea la barul facultății, dar un anunț sec, scris de-o mână neglijentă pe o foaie A4, mă înștiințează cuviincios că barul e închis azi. Așa că mă-ndrept spre baie, să-mi schimb puloverul în care am dormit pe tren. Aud dintr-o sală de seminar voci și am un moment de nostalgie. În următoarea clipă îmi cad ochii asupra lui Clitan, unul dintre cei mai enervanți profi pe care i-am cunoscut în facultatea asta, așa că nostalgia se disipă rapid. Nu-l salut, nu mă recunoaște, nu ne pasă.
Mă schimb, mă spăl pe față și mă îndrept spre aparatul de cafea din capătul unui hol, schimbând priviri furișate cu o studentă deloc timidă de pe-o băncuță din apropiere. Îmi iau o cafea și merg agale spre biroul de unde trebuie să-mi ridic hârtia pe care scrie că-s licențiat. În fața biroului, trei bătrâni așteaptă nerăbdători. E 9 și 10, iar programul – teoretic – a început de 10 minute. Unul dintre ei mă îndeamnă, politicos, să intru. Prostit, sunt de acord.
Tipa dinăuntru îmi spune pe un ton jumate politicos jumate ”marș în pizda mă-tii” să aștept. Când mă întorc pe hol, îmi dau seama că moșneagul mă trimisese anume s-o enervez pe aia, iritat fiind că femeia nu-și respecta programul. Din nefericire pentru el și treburile lui urgente, eu nu mă grăbesc nicăieri, așa că-i resping cu delicatețe propunerea de-a mai intra o dată că ”tu ești tânăr și ai mai mult tupeu!”. Ei, iaca n-am, moșule, așa că desumflă-te.
După 30 de minute isprăvesc cu semnăturile și urc la etajul 5, la secretariat, pentru altă hârțoagă. Ah, ce-mi place birocrația! Observ – pentru prima dată în 3 ani – că e o greșeală gramaticală în numele facultății de pe tăblița agățată pe ușa secretariatului. Mă mir că n-am văzut-o până acum.
O oră mai târziu, ajung în centru, mâncând o felie bună de pizza de la ceva fast-food nou, vizavi de catedrală. În mod natural, vântul mă împinge din Piața Victoriei spre Piața Unirii, ca pe orice turist veritabil, cu gândul să citesc un pic pe-o bancă. Pe drum mă împiedic de șantierul din Libertății. 200 de metri mai încolo, în loc de o piață verde, însorită și relaxantă, dau peste șantierul din Piața Unirii. Băi timișoreni, ce-i aici la voi?
Dezamăgit, mă-ndrept fără tragere de inimă spre mall. Pe drum dau însă de Parcul Botanic, așa că m-abat din cale. E frumos, răcoros, verde, curat și liniștit. M-așez pe-o bancă și încep să citesc din Tropicul Cancerului, filând în același timp, pe sub sprâncene, colanții mulați pe gagicile care aleargă pe alei. Ele nu știu că vine iarna și că hainele ascund grăsimea?
Cu o oră înainte de plecarea trenului, mă gândesc să mă îndrept spre gară. Evident, tot pe jos. Mă orientez însă greșit și mă cuprinde panica la un moment dat, când îmi dau seama că s-ar putea să pierd trenul pentru că nu-s în stare să mă descurc în orașul în care am locuit 3 ani de zile. Mă simt ca un prost când mă văd nevoit să apelez la Google Maps ca să-mi dau seama unde sunt.
Ajung mai repede în gară, așa că mă proptesc pe peron, încercând să-mi imaginez cu care din oamenii ce păzeau pe-acolo pungi de rafie mi-ar place să călătoresc. Nicio studentă nu merge cu trenul însă în mijlocul săptămânii.
Trenul sosește cu obișnuitul zgomot de avertizare care-ți zgârie creierul. Zgomot de altfel util, pentru că un cretin stă pe șine și se uită captivat în direcția opusă, fără să vadă trenul din spatele lui. Vagonul în care mă urc e identic cu cel care m-a adus noaptea trecută, cu excepția vomei de pe scări.
Mă instalez confortabil pe două scaune, să nu-i vină cuiva ideea să se pună lângă mine, chiar dacă în tot vagonul nu-s decât vreo 5 oameni. Mai sunt din ăia cărora le place să pălăvrăgească și să mă încânte cu povești și învățături existențiale, ori eu nu-s tocmai prietenos după o noapte de dormit pe scaune și o zi de plimbărit printre șantierele bănățene.
Îmi dau seama că Timișoara nu mai e casă pentru mine. E un oraș frumos și atât. Voi reveni însă cu drag. Când vor termina construcțiile.
Drumul e mult mai plictisitor și mai greu decât la venire, dar măcar reușesc până în Cluj să termin cartea afurisitului de Henry Miller. Sunt tare mândru de chestia asta.
În Cluj, pe drum spre casă, la 11 noaptea, mă opresc la un non-stop să iau chipsuri, semințe și Viva. Viitoarea soțioară are pofte, pare-se, și nu-mi deschide ușa fără ofrande.
