Tropicul Cancerului – Henry Miller

Am terminat-o de citit săptămânile trecute, pe  tren, după ce am ținut-o foarte mult timp pe birou, ciugulind din ea câteva pagini o dată la două zile. De obicei, atunci când citesc o carte, respectiva carte devine preferata mea, indiferent de cele citite anterior. Asta pentru că simpatizez cu personajele, le trăiesc aventurile, le admir sau le urăsc personalitatea și rezonez cu povestea. Nu a fost și cazul cărții lui Henry Miller.

Miller n-a construit în Tropicul Cancerului personaje de care să te îndrăgostești. N-a avut cum. El le-a prezentat așa cum erau în realitate. Le-a despuiat și le-a pictat cu multe cuvinte și expresii colorate, le-a descris personalitatea și acțiunile cu o sinceritate și o nonșalanță aproape enervante.

Am înțeles de ce cartea asta  a fost atâta vreme interzisă. E o lectură care îți aruncă în față mirosul de putrefacție al Parisului din anii ’30. E un mix de curve, mizerie, sărăcie, inspirație, minciună, înșelăciune, foamete, sex și boli venerice. Nu e o lectură pentru pudici și nu e o lectură care să placă oricui. Mie nu mi-a plăcut. Mă rog, să nu exagerez. Nu că nu mi-a plăcut, că altfel n-o citeam.

Nu m-am identificat cu personajele, cu modul lor de trai, cu deciziile pe care le-au luat, cu depravarea lor și, în general, cu modul lor de-a fi. Eu n-aș fi supraviețuit la fel de mult ca ele, în condițiile respective. Sau poate m-aș fi adaptat. Dar cel mai probabil aș fi sfârșit într-un șanț mizerabil al Parisului, cu un manuscris pe jumate terminat în brațe, jefuit și scuipat de prostituate.

De aceea am admirat personajele lui Miller.

Am admirat lupta lor pentru supraviețuire, dorința de a nu se opri, stoicismul de care dau dovadă, ideile lor și puterea de a trece peste loviturile sorții și peste înșelăciunile oamenilor perfizi.

Parisul din prima jumătate a secolului trecut nu era deloc așa cum ni-l imaginăm noi azi. Cel puțin nu pentru clasa săracă. Trăiau în mizerie, făceau foamete, luptau pentru ziua de mâine și apogeul zilei lor era, rar, o masă caldă. Și nu, nu vorbesc despre vagabonzi, ci despre cei cu doar un strop mai norocoși decât vagabonzii. Cei care trăiau pe unde apucau, mâncau din mila prietenilor, lucrau pe unde se putea și futeau orice stătea.

E o lectură greoaie, o carte care nu se parcurge ușor și pe care mulți o vor lăsa din mână după câteva pagini. Dar nu o lăsați. Citiți-o și încercați s-o înțelegeți. Merită. Mai ieșiți pentru câteva zile din paginile cărților parfumate și băgați-vă nasul în mocirla pariziană, adulmecând putoarea depravării umane din Tropicul Cancerului.

Spor la citit.